Cine A Inventat Internetul? Povestea Pe Scurt, De La Primul Mesaj „LO” La Web
Pe scurt
- Internetul nu are un singur inventator: a fost construit în etape, de zeci de cercetători, între anii '60 și '90.
- Primul mesaj printr-o rețea de tip internet a fost trimis pe 29 octombrie 1969, între UCLA și SRI: „LO”, pentru că sistemul s-a blocat la a treia literă din „LOGIN”.
- Vint Cerf și Bob Kahn au creat TCP/IP, „limba” comună a rețelelor, iar pe 1 ianuarie 1983 ARPANET a trecut la ea.
- World Wide Web este altceva decât internetul: a fost inventat de Tim Berners-Lee la CERN în 1989–1990 și oferit gratuit lumii în 1993.
- În 1993 internetul transporta 1% din comunicarea la distanță a lumii; în 2007, peste 97%.
Îl folosești de când te-ai trezit: pentru mesaje, pentru muzică, pentru teme, pentru articolul acesta. Dar dacă te întreabă cineva „cine a inventat internetul?”, răspunsul corect este surprinzător: nimeni, de unul singur. Internetul nu are un singur inventator, așa cum are becul sau telefonul. A fost construit, bucată cu bucată, de zeci de oameni, timp de peste treizeci de ani, iar cei mai mulți dintre ei nu sunt deloc celebri.
Mai jos găsești povestea pe scurt: ideile de la care a pornit, primul mesaj trimis prin rețea, oamenii care au scris regulile după care funcționează și diferența, pe care o încurcă aproape toată lumea, dintre internet și web.
Răspunsul scurt
Internetul a crescut din ARPANET, o rețea experimentală finanțată de guvernul american, care a trimis primul mesaj pe 29 octombrie 1969. „Limba” pe care o vorbesc toate rețelele de astăzi, TCP/IP, a fost creată de Vint Cerf și Bob Kahn în anii ’70. Iar World Wide Web, adică paginile cu linkuri pe care le deschizi în browser, a fost inventat mult mai târziu, în 1989–1990, de Tim Berners-Lee, la CERN.
Dacă trebuie să dai un singur nume la o oră de informatică, Cerf și Kahn sunt cei numiți cel mai des „părinții internetului”. Dar povestea completă este mai interesantă.
1962: o idee numită „Rețeaua Galactică”
În august 1962, un psiholog și informatician de la MIT, J.C.R. Licklider, scria o serie de memo-uri despre ceea ce el numea, pe jumătate în glumă, „Galactic Network”: un ansamblu de calculatoare conectate la nivel mondial, prin care oricine să poată accesa date și programe de oriunde. Suna a science-fiction. În octombrie același an, Licklider a devenit primul șef al programului de cercetare în calculatoare de la ARPA, agenția de proiecte avansate a Departamentului Apărării din SUA, și a reușit să-i convingă pe succesorii lui că ideea merită.
În paralel, trei oameni din trei locuri diferite lucrau la aceeași problemă tehnică: cum trimiți date printr-o rețea fără să ocupi o linie întreagă, așa cum face un apel telefonic.
📌 Leonard Kleinrock (MIT) a publicat în iulie 1961 prima lucrare despre teoria comutării de pachete, urmată de o carte în 1964.
📌 Paul Baran (RAND Corporation) a proiectat în 1962 „blocul de mesaj”, considerat primul pachet de date propus vreodată.
📌 Donald Davies (National Physical Laboratory, Marea Britanie) a ajuns independent la aceeași idee în 1965 și i-a dat numele care a rămas: „packet switching”, comutare de pachete.
Ce înseamnă „comutare de pachete”
Este ideea de bază a internetului, așa că merită un minut. Când suni pe cineva la telefonul clasic, între voi se deschide o linie care rămâne ocupată cât vorbiți, chiar dacă tăceți. Comutarea de pachete face altfel: mesajul este tăiat în bucățele mici, numite pachete, fiecare primește adresa destinatarului și pleacă pe orice drum liber din rețea. La destinație, pachetele sunt puse la loc în ordine.
O comparație: în loc să trimiți o scrisoare lungă cu un singur curier, care ar putea rămâne blocat în trafic, o împarți în zece plicuri numerotate și le trimiți pe zece drumuri diferite. Dacă un drum e închis, plicul ocolește. Destinatarul le pune în ordine după număr.
Avantajele sunt uriașe: mai multe conversații pot folosi aceleași cabluri în același timp, iar rețeaua funcționează chiar dacă o parte din ea cade. Toate datele pe care le trimiți astăzi, de la un mesaj la un film în streaming, circulă sub formă de pachete.
1969: primul mesaj a fost „LO”
În 1967, Lawrence Roberts, care conducea proiectul la ARPA, a publicat planul pentru ARPANET. În decembrie 1968, contractul pentru construirea echipamentelor de comutare (numite IMP) a fost câștigat de o echipă condusă de Frank Heart, de la firma Bolt Beranek and Newman.
În septembrie 1969, primul nod al rețelei a fost pus în funcțiune la Universitatea din California, Los Angeles (UCLA), în laboratorul lui Kleinrock. Au urmat Stanford Research Institute (SRI), Universitatea din California, Santa Barbara și Universitatea din Utah. La sfârșitul anului 1969, patru calculatoare erau conectate.
💬 29 octombrie 1969, ora 22:30.
Prima legătură dintre UCLA și SRI. Echipa de la UCLA a încercat să trimită cuvântul „LOGIN”. Kleinrock povestea că au tastat „L”, apoi „O”, iar la „G” sistemul s-a blocat. Primul mesaj trimis vreodată printr-o rețea de tip internet a fost, deci, „LO”. Cam ca un „Hello” întrerupt.
De aici, rețeaua a crescut încet, de la o universitate la alta. În martie 1972, Ray Tomlinson, de la aceeași firmă BBN, a scris programul de bază pentru trimis și citit mesaje între calculatoare din rețea: e-mailul. Tot atunci a apărut sintaxa cu semnul @, care separă numele utilizatorului de numele calculatorului, și care a rămas neschimbată până azi.
Anii ’70: Cerf și Kahn scriu regulile
ARPANET era o singură rețea. Problema următoare era mult mai grea: cum faci ca rețele diferite, construite de oameni diferiți, cu tehnologii diferite, să vorbească între ele? Aceasta este, literal, ideea din spatele cuvântului inter-net: rețea de rețele.
Bob Kahn, ajuns la ARPA în 1972, a propus principiul „arhitecturii deschise”: fiecare rețea își păstrează propriul design, iar legătura dintre ele se face prin niște puncte de trecere numite gateway-uri. Rețeaua nu garantează livrarea (face „tot ce poate”, best effort), iar nimeni nu o controlează de la centru. Împreună cu Vint Cerf, de la Stanford, Kahn a proiectat protocolul care pune aceste principii în practică. Prima versiune a circulat în septembrie 1973, lucrarea a fost publicată în mai 1974, iar specificația, în decembrie 1974.
Ce sunt TCP și IP
- IP (Internet Protocol) se ocupă de adrese: fiecare calculator din rețea primește o adresă, iar pachetele sunt trimise către ea, din nod în nod.
- TCP (Transmission Control Protocol) se ocupă de corectitudine: taie datele în pachete, le numerotează, verifică dacă au ajuns toate și cere din nou ce s-a pierdut.
Cele două au fost separate în 1978. IP-ul pe care îl folosim și acum în mare parte, IPv4, a fost descris în septembrie 1981.
Momentul decisiv a venit pe 1 ianuarie 1983: ARPANET a trecut, într-o singură zi, de la vechiul protocol la TCP/IP. Istoricii îi spun „ziua steagului” (flag day). Mulți consideră această dată adevărata zi de naștere a internetului, pentru că de atunci orice rețea care vorbea TCP/IP se putea conecta la celelalte.
Anii ’80 și ’90: de la universități la toată lumea
Următorul pas l-a făcut Fundația Națională pentru Știință din SUA (NSF). În 1985 a pornit programul NSFNET, a impus TCP/IP și a construit, în 1986, o coloană vertebrală a rețelei la viteza de 56 de kilobiți pe secundă (o fotografie de pe telefonul tău ar fi durat minute bune). A fost ridicată la 1,5 megabiți în 1988 și la 45 de megabiți în 1991.
Regulile NSF permiteau doar trafic de cercetare și educație. Asta a încurajat, paradoxal, apariția rețelelor private: primii furnizori comerciali de internet au apărut în 1989, în SUA și Australia. ARPANET a fost oprit în 1990, iar NSFNET în aprilie 1995. Din acel moment, nu a mai existat nicio restricție asupra traficului comercial. Internetul devenise al tuturor.
| An | Ce s-a întâmplat |
|---|---|
| 1961–1965 | Kleinrock, Baran și Davies pun bazele comutării de pachete |
| 1962 | Licklider descrie „Rețeaua Galactică” |
| 1969 | ARPANET: primul mesaj, „LO”, între UCLA și SRI |
| 1972 | Ray Tomlinson creează e-mailul și folosește semnul @ |
| 1974 | Cerf și Kahn publică TCP/IP |
| 1983 | ARPANET trece la TCP/IP: „ziua steagului” |
| 1989–1990 | Tim Berners-Lee inventează World Wide Web la CERN |
| 1991 | Web-ul este deschis întregului internet |
| 1993 | CERN eliberează web-ul de drepturi; apare browserul Mosaic |
| 1995 | NSFNET se închide; internetul devine complet comercial |
Internetul nu este web-ul
Aici greșesc cei mai mulți. Internetul este infrastructura: cablurile, routerele, protocoalele prin care calculatoarele își trimit pachete. World Wide Web este doar una dintre aplicațiile care rulează peste internet: colecția de pagini legate prin linkuri, pe care le deschizi cu un browser. E-mailul, jocurile online, apelurile video sau aplicațiile de mesagerie folosesc internetul, dar nu sunt web.
Web-ul are, spre deosebire de internet, un inventator clar. În martie 1989, Tim Berners-Lee, un informatician britanic care lucra la CERN, lângă Geneva, a trimis șefilor o propunere pentru un sistem de documente legate între ele. La sfârșitul anului 1990 avea deja un sistem funcțional: primul browser, numit chiar WorldWideWeb, și primul server, pe un calculator de la CERN. În ianuarie 1991, tehnologia a fost oferită altor institute de cercetare, iar în august 1991, întregului internet.
🎁 30 aprilie 1993: cadoul CERN.
CERN a anunțat că protocolul și codul web-ului pot fi folosite de oricine, fără taxe. Fără această decizie, web-ul ar fi putut deveni un produs plătit, al unei singure companii. Tot în 1993 a apărut Mosaic, primul browser popular care afișa imagini în pagină; în mai puțin de un an, au apărut mii de site-uri.
Ideea de bază
Internetul este rețeaua. Web-ul este ceea ce citești pe ea. Prima a fost construită de zeci de cercetători; a doua, de un singur om care a ales să o dea gratis.
Cât de repede a cucerit lumea
O statistică spune totul despre viteza schimbării: în 1993, internetul transporta aproximativ 1% din informația comunicată la distanță în lume, în ambele sensuri. În 2000, procentul ajunsese la 51%. În 2007, la peste 97%. Într-un deceniu și jumătate, aproape toată comunicarea planetei s-a mutat pe o rețea care, cu treizeci de ani înainte, abia reușise să transmită două litere.
De ce nu există „un inventator”
Dacă te uiți la lista de mai sus, vezi de ce întrebarea nu are un singur răspuns. Fiecare a adus o piesă:
- Licklider a avut viziunea;
- Kleinrock, Baran și Davies au gândit comutarea de pachete;
- Roberts a planificat ARPANET, iar echipa de la BBN l-a construit;
- Tomlinson a creat e-mailul;
- Cerf și Kahn au scris TCP/IP, limba comună;
- NSF a dus rețeaua în toate universitățile, apoi a lăsat-o liberă;
- Berners-Lee a pus deasupra web-ul.
Un detaliu care spune multe: istoria oficială a internetului, publicată de Internet Society, este semnată de nouă autori, printre care Cerf, Kahn, Kleinrock și Roberts. Nici ei nu au vrut să o scrie singuri.
Întrebări frecvente
Internetul a fost inventat pentru război nuclear?
Este un mit răspândit. Lucrările lui Baran de la RAND, care au studiat rețele care rezistă la distrugerea unor noduri, au fost făcute în contextul Războiului Rece, dar ARPANET a fost construit ca să lege calculatoarele universităților și să permită cercetătorilor să împartă resurse scumpe. Scopul lui a fost cercetarea, nu apărarea.
Când a ajuns internetul în România?
Sursele folosite pentru acest articol nu acoperă istoria internetului românesc, așa că nu dăm aici o dată; este un subiect pentru un articol separat.
Cine „deține” internetul?
Nimeni. Exact asta a fost principiul lui Kahn: nicio autoritate centrală. Există organizații care coordonează standardele și adresele, dar rețeaua în sine este formată din mii de rețele independente care au acceptat să vorbească aceeași limbă.
Dacă îți plac poveștile despre invenții, citește și cine a inventat telefonul, cine a inventat becul și cine a inventat avionul, trei invenții în care, la fel ca aici, răspunsul e mai complicat decât un singur nume.
